Anuntul Vanatorului
Paznicul de Vanatoare Imprimare Email
Vineri, 22 Martie 2013 19:19
Si-a imaginat ca, odata iesit la pensie, va fi coplesit de dulceata timpului liber, ca zile de-a randul, de pe bancuta asezata in fata portii, va petrece cu privirea forfota de pe drum si ca va povesti mereu celor veniti sa-l vada intamplarile dintr-o viata de padurar. Dupa ce si-a sarbatorit iesirea la pensie s-a dezmeticit singur in odaia mica, pe peretii careia adasta cateva trofee de caprior de selectie si vreo trei pasari impaiate. A iesit la poarta sa priveasca de pe bancuta de lemn graba celor mai tineri. Care il vedea ii dadea binete si il intreba zambind, din graba lui, cum este la pensie. Strasnic, raspundea razand fostul paznic, privind in urma trecatorilor, multumit ca el nu trebuia sa se mai grabeasca. Ar fi vrut sa mai spuna o vorba, dar cui sa o spuna, cand lumea avea asa de multe probleme? Dupa doua luni, Bujor Arghir sedea pe bancuta sa de lemn din fata portii, trist. Cei care alergau dupa treburi il mai intrebau din mers, asa, ca sa-i mai arunce un cuvant, cum se simtea in pensie. Bine, raspundea el, dar nu mai radea, ci ramanea privind trist cum se departau ceilalti de el...
A vazut prima oara lumea in anul 1943, in casa de padurar, ascunsa undeva, pe valea paraului Bodarlau, in satul Putna. Iar intinderea pe care a vazut-o intaia data fremata lin, leganandu-se usor in bataia vantului. Mult mai tarziu a invatat ca aceea era padurea si ca lumea adevarata era cu mult mai larga si mai neincapatoare pentru multi oameni. Pentru el insa, padurea a ramas lumea lui, in care incapeau toate: stanci si fiinte, buruieni si animale, oameni si griji si ganduri... Prima jucarie i-a fost, asa cum povesteste, pusca tatii. Cand l-au dat parintii la scoala, mare i-a fost jalea ca se desprinde de langa padure. N-a avut noroc sa faca scoala de padurari, dar si-a cumparat arma si a devenit vanator. S-a lipit de paznicul de vanatoare si cand a venit vremea ca acela sa iasa la pensie, cei de la asociatie pe el l-au numit sa-i ia locul, ca stia deja meseria ca nimeni altul.
A fost cea mai fericita zi din viata mea si in gand am zis, Doamne, numai picioarele sa-mi fie bune! Si m-a ascultat Dumnezeu, ca si azi picioarele ma tin bine. Inima doar m-a lasat si nu mai pot urca muntele ca in tinerete.
Fostul paznic de vanatoare din Dorna Arini retraieste mereu intamplarile la care a fost martor. Cand le povesteste, ochii ii stralucesc de viata tumultoasa, gesticuleaza larg si talcuieste, asa cum sade bine omului de la munte. Cu ursii din Barnar si Valea Putnei a avut multe de impartit. Gemeau padurile de ursi inainte de 1989, ca primeau hrana multa si buna. Dupa aceea nu au mai primit si in primii ani multa paguba au facut intre vitele dornenilor. De acolo i s-a tras si cumpana pe care a avut-o, cu un urs ranit, care l-a incoltit si era sa-l farme in bucati. Urmele ghearelor le poarta inca pe piept si pe cap, iar bratul stang e gaurit de coltii fiarei.
Cum urla lupii in sihastrii si cum isi fac rasii trecatori printre stanci, cum isi prohodeste ciuta vitelul cazut de pe tanc, ori cum creste prapadul in salbaticiuni din pricina ticalosiei omului, pe toate le-a vazut si le-a inteles Bujor Arghir intr-o viata. Urma lupului o gasesti lesne, barlogul ursoaicei il dibuiesti , iar trecatoarea rasului nu ramane niciodata o taina. Dar sa dovedesti raul facut de braconier e cel mai greu lucru, ca legile sunt ale oamenilor, nu ale salbaticiunilor.
Povestile paznicului de vanatoare se deapana molcom, intamplarile sar de la o vreme la alta, dupa cum le haituieste gandul, si privindu-l cum vorbeste, esti ispitit sa crezi ca nu omul se spovedeste, ci insasi salbaticia isi da in vileag framantarile si temerile. Apoi, mai degraba poti cunoaste adancurile padurii si muntelui decat pe cele ale omului. Uneori rasfoieste albumele cu fotografii. De acolo se desprind ca niste frunze ingalbenite imagini din trecut, care rostesc despre clipe de bucurie si ragaz, despre ani mai insoriti, caci tineretea este rupta din soare.
Dintre partasii de vanatoare rar cine ii mai trece pragul de cand s-a pensionat. Singura lui alinare este Nuta, nevasta cu care a infruntat anii si timpurile. Ea ii mai asculta istorisirile, cu ea se mai sfatuieste in noptile fara somn. Nutei i-a placut mereu pescuitul, la pastrav. E o femeie iute si vrednica in gospodarie, ca toate dornencele. Intr-un rand s-a luat la intrecere cu un doctor, mare pescar si el. Si-au impartit locurile de muscarit si a ramas sa se adune seara acasa la Arghir, sa vada care a prins pastravul cel mai mare. Radea doctorul in sinea lui, caci stia de ce era in stare. Seara a venit cu un pastrav de 27 de centimetri. Ei, tu ce ai prins? radea pescarul convins ca a castigat intrecerea. Cand Nuta a pus pe masa pastravul de 34 de centimetri, doctorul a tacut brusc devenind neguros la fata. Asa ceva nu i se intamplase vreodata nici macar in visurile rele.
Uneori, Bujor Arghir isi imbraca haina verde de paznic de vanatoare si porneste incet pe poteca pietroasa, sprijinit intr-un toiag zdravan, catre coasta muntelui. Nu ajunge prea departe, caci inima ii da stire ca trebuie sa se intoarca acasa. Ramane o vreme nemiscat, proptit in bata lui, sa priveasca la padurile ce se intind pe magurile din jur, spre Barnarel, spre Gheorghiteni si isi inchipuie ca intr-o zi le va calca iar potecile cum a facut-o in atatea randuri. Se bucura ca inca le mai vede si isi aminteste de intamplari si oameni, de zile si de nopti, de bune si...
Dupa viata nu ma plang. Daca esti credincios, intelegi ca asta este mersul lumii. Dar acuma, la sfarsit, m-o durut, am ramas cu gust amar si n-am mai avut inima...
Fiecare dintre noi ajunge in viata la un prag, la care simte nevoia sa-si descarce sufletul in fata unui duhovnic. Ii multumesc lui Bujor Arghir ca dintre atatia traitori pe acest pamant, m-a ales tocmai pe mine sa fiu omul in fata caruia sa se marturiseasca pentru limpezire.

Autor: Casian Balabasciuc

 
 
Avize psihologice | Permise arma | www.eusuntoktuestiok.ro