Problema iepurelui de camp Imprimare
Luni, 17 Martie 2014 07:02


                                                                  INVOLUŢIA EFECTIVELOR DE IEPURE COMUN ÎN ROMÂNIA
                                                                                               CAUZE ŞI MĂSURI

 

                                           

 


Introducere
Iepurele comun (Lepus europeus L.) a reprezentat şi încă reprezintă în România, una dintre cele mai comune şi accesibile specii pentru marea majoritare a vânătorilor din România. Larga sa răspândire, de pe malul mării până în golul de munte, abundenţa sa pe alocuri, în special în zonele de joasă altitudine, şi prolificitatea proverbială a speciei au contribuit din plin la crearea acestei convingeri. Şi la convingerea că specia va dăinui în țara noastră, fără nici un fel de probleme, în ciuda schimbărilor care se petrec cu repeziciune în habitatele sale naturale şi în mediul nostru înconjurător de viaţă.
Datorită faptului că la nivel european, au fost vânați în medie cca. 15 milioane de exemplare /an, iepurele a fost considerat și în majoritatea celorlalte state europene specia cea mai populară și de cel mai mare interes vânătoresc, justificând astfel atenția deosebită de care s-a bucurat și trebuie să se bucure pentru a i se asigura perenitatea.
      Lucrurile nu mai par să stea însă tocmai aşa. Efectivele de iepuri, recenzate în ultimii ani, şi recoltele efectiv realizate, ambele la nivelul României, sunt de natură a atrage atenţia asupra unei anumite involuţii a acestora, pe care cifrele înregistrate anual, cu o mare doză de subiectivism în ultima perioadă, nu mai sunt în măsură să o ascundă. Involuţia este confirmată şi prin observaţiile directe ale vânătorilor, făcute în teren cu ocazia vânătorilor organizate la iepuri, care reliefează o situaţie chiar mai alarmantă decât cea reflectată în statisticile anuale. Situaţia aparent surprinzătoare, este explicabilă însă prin reţinerea pe care gestionarii faunei cinegetice o manifestă faţă de recunoaşterea, de regulă cu mare întârziere, a unor astfel de cazuri defavorabile intereselor acestora. Probabil în speranţa şi aşteptarea unui reviriment.            

        Precum în cazul scăderii aparent inexplicabile şi relativ bruşte a efectivelor de iepure, la care se tot aşteaptă, de câţiva ani, revenire miraculoasă spre normalitate.
Acum, când prăbuşirea efectivelor de iepure comun este unanimă recunoscută în România, ca de altfel în multe alte ţări din Europa şi Asia, unde din 1960 până în 1980 au fost înregistrate reprize dramatice de scădere a efectivelor iar după 1980 o scădere relativ constantă, au început să fie cercetate cauzele şi căutate măsurile prin care s-ar putea stopa declinul şi reîncepe redresarea acestora.
În contextul expus, lucrarea de faţă reprezintă o încercare de sistematizare mai clară şi de detaliere mai inteligibilă a cauzelor care au condus la involuţia efectivelor şi recoltelor de iepure comun în ţara noastră, dar nu numai, precum şi a măsurilor pragmatice care se impun şi pot fi luate operativ, în interesul stopării declinului şi revirimentului dorit. 2
Consideraţi generale privind răspândirea şi abundenţa
Iepurele de câmp este o specie comună în Europa, nordul Africii şi o parte a Asiei, dar şi în mai multe state din America, unde a fost populat spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
           Arealul sau originar se întinde de la Atlantic până în Urali şi din nordul Africii până în sudul Peninsulei Scandinave şi al Siberiei. În sud – est, arealul cuprinde o mare parte din Asia Mică. În legătură cu acest areal, este certă constatarea că, în timp, acesta se extinde lent, atât spre nord şi est, în special în Siberia, cât şi spre sud.
În România, iepurele de câmp se întâlneşte de pe malul mării şi de pe grindurile din Delta Dunării până în golul subalpin, ocupând o suprafaţă de cca. 21.000.000 ha. El lipseşte doar din terenurile acoperite cu apă şi golul alpin, precum şi din unele porţiuni de mare altitudine, cu stâncării.
            Densităţile în care este întâlnit diferă însă, de la o zonă la alta, în primul rând în funcţie de altitudine şi biotop.
Referindu-ne la abundenţa iepurelui de câmp, trebuie să recunoaştem că aprecierile sunt oarecum diferite.
Astfel, în America de Nord, o densitate a populaţiei de 3 exemplare/100ha este considerată scăzută, o densitate de 11 exemplare/100 ha este considerată mijlocie, iar o densitate de 45 exemplare/100 ha este considerată mare (Dean, 1965, citat de H. Almăşan şi col., în lucrarea Iepurele, Edit. Agro-Silvo, Bucureşti, 1968).
În Europa, luând ca etalon Franța, unde au fost efectuate cele mai numeroase studii în privința iepurelui, o densitate medie de 20 – 30 exemplare /100 ha. primăvara și 40 – 50 exemplare /100 ha. toamna, înaintea deschiderii sezonului de vânătoare, sunt considerate densități bune, în timp ce o densitate de primăvară de 7 – 8 exemplare /100 ha. este considerată caracteristică unor biotopuri slabe (din habitatul obișnuit al speciei).
            Cercetările efectuate în ţara noastră, în privinţa răspunderii şi densităţii speciei (C. Popescu, G. Scărlătescu şi H. Almăşan, 1961 şi 1963), au permis elaborarea unei hărţi a arealului ocupat şi a densităţilor pe zone distincte, orientative doar, deoarece reflectă situaţia statistică din anul 1958.
Este momentul să subliniem deci, că harta la care ne referim şi informaţiile oferite de aceasta, în privinţa efectivelor şi densităţilor de iepure, nu mai sunt de strictă actualitate, întrucât în timp, efectivele şi densităţile iepurelui au fost influenţate covârşitor de schimbările ecologice majore din diferitele habitate ocupate de acesta.
Important de reţinut este faptul că autorii menţionaţi au împărţit terenurile cu iepuri în 5 categorii de densitate şi anume:
• sub 1 iepure/100 ha – răspândire considerată sporadică (pe cca. 3000 000 ha);
• de la 1,01 până la 5 iepuri/100 ha – teren de bonitatea IV-a;
• de la 5,01 până la 10 iepuri/100 ha – teren de bonitatea a III-a;
• de la 10,01 până la 20 iepuri/100 ha – teren de bonitatea II-a;
• peste 20,01 iepuri/100 ha – teren de bonitatea I-a; Apreciem că această împărţire a terenurilor de iepure pe categorii de bonitate, în funcţie de densitatea iepurilor recenzaţi primăvara (stocului de reproducţie rămas după depăşirea sezonului de vânătoare şi trecerea iernii), a rămas totuşi de actualitate. Cu toate acestea este necesară și de strictă actualitate, reașezarea criteriilor de stabilire a categoriilor de bonitate în raport de modificările profunde apărute în biotopurile populate de iepuri.
Aceasta ne-ar oferi, pe baza unor criterii obiective, posibilitatea aprecierii bonităţii diverselor terenuri cu iepuri şi unor comparaţii concrete în privinţa evoluţiei sau involuţiei efectivelor de iepure, de atunci până în prezent. Evoluţie sau involuţie care trebuie raportată deci la schimbările intervenite, pe zone altitudinale, în habitatele speciei. Schimbări care au 3
condus la o scădere drastică a efectivelor de iepuri, pe care statisticile au încercat ani la rând să o ascundă, reuşind acest lucru până prin anul 2010.
Situaţia fiind sesizabilă de mai mulţi ani şi confirmată prin constatările efectuate în teren, conducerea AGVPS din România a atenţionat din timp administratorul – autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură – şi i-a solicitat conlucrarea pentru stabilirea cauzelor şi, ulterior, a măsurilor necesare a fi luate, în vederea stopării declinului şi redresării situaţiei prezentate.
Singura reacţie a administratului, din anul 2010 până în prezent, a rămas ascunderea cifrelor oficiale privind efectivele şi recoltele de iepuri, care de altfel nu mai corespund deloc realităţii.
O politică „a struţului”, potrivnică cunoaşterii adevărului, dorinţei vânătorilor şi intereselor societăţii, impusă forţat şi unora dintre reprezentanţii gestionarilor fondurilor cinegetice.


Evoluţia semicentenară a efectivelor şi recoltelor


      Reprezentarea grafică a cifrelor oficiale privind efectivele de primăvară, recoltele anuale şi sporurile naturale înregistrate pentru specia iepure în România, într-o perioadă semnificativă de 50 de ani, ne oferă posibilitatea unei analize inteligibile a evoluţiei acestora şi unor explicaţii plauzibile în legătură cu aceasta.
Analiza începe în anul 1960, după ce efectivele de iepuri, decimate în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial, fuseseră parţial refăcute, ca urmare a unor măsuri de excepţie luate în privinţa reducerii braconajului, practicat cu arme, laţuri şi ogari, şi a combaterii dăunătorilor vânatului, inclusiv cu capcane şi otravă. Astfel, situația din România, a fost similară cu cea menționată mai înainte pentru întreaga Europă.
Desigur că foarte importante au fost şi măsurile de reducere drastică a numărului de câini deţinuţi legal, prin impozitarea progresivă a deţinătorilor acestora, de hrănire complementară a iepurilor iarna şi de repopulare a terenurilor secătuite. De reţinut însă că, în perioada anterioară anului 1960, recoltele şi sporurile naturale la iepuri se situau cifric la nivelul a 2/4 - 3/4 din nivelul efectivelor evaluate primăvara, ceea ce pare enorm şi neverosimil în zilele noastre. De exemplu, în anul 1958, la un efectiv de 460.000 de iepuri au fost vânați oficial 330.690 iepuri, adică 72%, înregistrându-se un spor natural teoretic de 332.690 exemplare, adică 73%.
       Din anul 1960 până prin anul 1968, cotele de recoltă, în concordanţă cu sporurile naturale, s-au menţinut la niveluri de peste dublul celor actuale. A fost perioada definitivării colectivizării ţării şi începutului de agricultură socialistă, când moda defrişării vegetaţiei de pe păşuni, destufizării, mecanizării şi chimizării de-abia demarase, iar haturile nu fuseseră desfiinţate decât în parte. Mozaicitatea culturilor agricole, extinderea culturilor cerealiere şi leguminoase şi fertilizarea solului, prin folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor naturale,
au favorizat specia. Ca de altfel şi limitarea în timp (între 24.04 şi 06.12) şi spaţiu a păşunatului.
        Deteriorarea condiţiilor de habitat pentru iepuri, care a urmat în perioada de cca. 10 ani de modernizare a agriculturii socialiste (1969 - 1978), a determinat scăderea evidentă a cotelor de recoltă, în preajma nivelului sporurilor naturale mai reduse în această perioadă, măsură deliberată luată de administrator, în scopul conservării efectivelor de primăvară (stocurilor de reproducţie) la niveluri apropiate de cele optime, situate pe atunci la peste 1.000.000 iepuri în România. Cauza principală a acestei relativ uşoare involuţii a efectivelor şi recoltelor de iepure, a fost considerată, la acea vreme, intensificarea chimizării. Începuse să se resimtă însă, încă de pe atunci, şi efectul extinderii monoculturilor pe suprafețe mari, toate acestea determinând un spor natural mai redus decât în urmă cu 10 ani. În perioada care a urmat, din anul 1979 până în anul 1990, recoltele de iepuri au scăzut semnificativ, ajungând până la valori cuprinse între 3 – 8% din efectivul de primăvară, care în același interval de timp, a fost evaluat doar la l.000.000 - 1.200.000 de iepuri în ţara noastră. O concluzie similară s-a putut trage şi în privinţa sporului natural, extrem de redus pentru o specie atât de prolifică precum iepurele, calculat la numai 1% – 14% prin raportare la efectivul de primăvară.
        În această perioadă, în care braconajul şi efectivele de dăunători ai speciei erau reduse la maxim, iar mecanizarea era încă departe de nivelul actual, cauza principală a scăderii sporului natural, reliefată şi în procentul mai redus al exemplarelor juvenile vânate, a fost considerată chimizarea agriculturii. Efectul imediat a fost omorârea directă , în special al puilor, şi inducerea sterilităţii, la mulţi dintre reproducători adulţi. Să nu uităm că în acea perioadă se utilizau încă, pe scară largă, multe pesticide a căror folosire este acum interzisă. Se discuta însă şi despre efectul negativ al extinderii monoculturilor, încă nu suficient de curate pe atunci, ca și despre extinderea culturilor tehnice, în dauna celorlalte, situaţie care ar fi defavorizat rata de supravieţuire.
Deci, cel puţin până în anul 1990, cauzele involuţiei prezentate, cu recolte şi sporuri naturale surprinzător de reduse, trebuie căutate în modernizarea agriculturii socialiste, în special în chimizarea cu substanţe agresive pentru iepuri şi extinderea monoculturilor intensive.
          După bulversarea agriculturii, ce a urmat anului 1990, şi după revenirea la o agricultură de subzistenţă pe suprafeţe mici, precum şi după lăsarea unor suprafeţe întinse de teren arabil în stare de pârloagă, efectivele de iepuri ar fi trebuit să crească vizibil şi, totodată și cotele de recolte anuale, ambele ca efect al unor sporuri naturale mai ridicate în noile condiţii. Este adevărat că aceste cote de recoltă au crescut, până la o medie de 7%–10% raportate la efective de primăvară de 1.050.000 - 1.150.000 iepuri, dar nu au crescut în măsura în care ne-am aşteptat, similară de exemplu creşterii din perioada 1960 - 1968. Explicaţia constă într-un spor natural mai mic în perioada 1990 - 1999 faţă de perioada 1960 - 1968, la o densitate medie a populației de iepuri, aproximativ egală. Care ar fi totuşi explicaţia acestei situaţii? Ce a intervenit acum, faţă de atunci, în defavoarea iepurelui şi a sporului său natural?
În primul rând a intervenit braconajul, în special cu arme, ogari şi laţuri, cel de noapte la far, cu arma şi cu ogari, tinzând să devină „sport de mase”. Apoi o evidentă delăsare în privinţa ţinerii sub control a prădătorilor speciei, în primul rând a câinilor hoinari, vulpilor și şacalilor, precum şi a unor păsări de pradă, ultimele interzise a fi vânate.
         În continuare, lăsarea terenurilor pârloagă pe suprafeţe din ce în ce mai întinse, a determinat o scădere evidentă a bonităţii terenurilor pentru iepuri şi a favorizat, în plus, extinderea păşunatului cu oi, însoţite de câini, pe suprafeţe din care iepurele a trebuit să se retragă sau să dispară. Menționăm că prezența pârloagelor într-un procent rezonabil apreciat în urma cercetărilor efectuate în unele țări vestice (Franța, Germania, Elveția etc.), la o valoare maximă de 2 – 3 % din suprafața terenului), ar fi fost benefică diversificării peisajului prielnic iepurelui dar, așa cum am menționat mai sus, a devenit direct dăunătoare când s-a aflat în exces și a devenit areal de pășunat permanent, iarna și vara cu ovine.
Extinderea păşunatului pe mirişti şi arderea acestora au contribuit în acelaşi sens şi au avut partea lor de influență la reducerea efectului pozitiv pentru iepure pe care-l putea avea revenirea la agricultura tradiţională, pe suprafeţe mici, într-o mozaicitate extraordinară.
Din anul 2000 până în anul 2009, agricultura subvenţionată a început să-şi revină treptat – treptat, pe suprafeţe tot mai întinse. De această dată avem de-a face cu o agricultură modernă, mult mai eficientă, care implică o chimizare mai eficientă, practicată de foarte multe ori cu substanţe absolut necunoscute în privinţa efectului nociv asupra animalelor cu sânge cald, şi o mecanizare accentuată, practicată cu utilaje puternice, cu raza largă de lucru şi cu viteză mare de deplasare, utilizate adeseori în baterie şi în centripet. Terenurile 5
pârloagă au fost păşunate în continuare, în general cu turme de oi însoţite de câini, iar dezinteresul pentru reducerea numărului de dăunători ai iepurelui, în primul rând al câinilor hoinari, s-a manifestat din ce în ce mai descurajant. La toate acestea s-a adăugat braconajul, iar cel mai periculos a devenit cel de noapte, cu arme şi ogari.
         Din considerente cunoscute, impuse de administrator, efectivele de iepuri au început să fie supraestimate, forţându-se indirect cote de recoltă exagerat de mari, realizate în multe cazuri doar pe hârtie. Astfel, voit sau prin indiferență, nu au fost cercetate și îndepărtate aceste cauze reale ale reducerii sporului natural real, urmărindu-se doar obținerea efectului material imediat, reprezentat de acele cote de recoltă “artificializate”.
În continuare, suntem nevoiţi să ne oprim cu analiza, deoarece pentru perioada 2010-2013 nu mai avem date oficiale la dispoziţie, cunoscute fiind doar la nivelul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, autoritate obligată însă prin lege să le publice anual, dar care nu respectă legea din acest punct de vedere.
Sistematizarea cauzelor involuţiei efectivelor şi recoltelor
Involuţia efectivelor de iepuri nu s-a constatat doar în România şi doar în zonele cu agricultură modernă. Este o involuţie ce pare să se generalizeze acum la nivelul Europei, extinsă şi în afara zonelor cu agricultură intensivă. Iar cauzele acestei situaţii sunt multiple, cu influenţa locală diferită, deşi se bănuieşte o cauză principală, cunoscută sau încă necunoscută, care a determinat involuţia generalizată la care ne referim.
         Pentru a putea înţelege cauzele declinului populaţional şi a trece la măsuri eficiente pentru stoparea acestui declin şi revenirea la o stare normală de conservare a efectivelor de iepure, apare necesară o grupare a cauzelor cunoscute mai întâi şi o explicitare inteligibilă a efectelor lor asupra speciei. Iar pentru a sublinia partea de contribuţie nefastă a fiecăruia la prăbuşirea efectivelor de iepure, se impune o prezentare a lor în ordinea în care le considerăm răspunzătoare de situaţia actuală din zona de câmpie şi coline, în care vieţuiesc cele mai importante efective de iepure.
Desigur că acţiunea fiecărei categorii de factori cu influenţă negativă (cauze) nu trebuie judecată doar separat, în condiţiile în care aceasta se potenţează reciproc, ci prezentată concis acţiunea independentă, precum şi acţiunea sinergică cu celelalte care poate depăşi astfel pragul unui anumit punct critic şi trece sub ameninţare specia.
Reducerea suprafeţelor apte pentru creşterea progeniturii.
         Este o realitate puţin observată şi discutată în România. Extinderea monoculturilor, tot mai „curate” în ultima perioadă, precum şi a păşunilor, supraîncărcate în special cu ovine, în dauna agriculturii tradiţionale şi a fâneţelor naturale, constituie un prim motiv de reducere a suprafeţelor în care puii de iepure pot găsi complexul de plante nutritive din flora spontană necesar supravieţuirii lor. La aceste cauze se adaugă şi extinderea localităţilor, livezilor împrejmuite, dispariţia haturilor, distrugerea lizierelor, a vegetaţiei canalelor etc.
         Iepurele, având o rază mică de activitate (de 1-3 km vara), nu mai găseşte condiţii bune de creştere a progeniturii, decât la limita (limitrof) monoculturilor şi pădurilor ori lângă drumurile însorite dintre acestea. De aceea, în timpul verii, pe astfel de drumuri se văd o mulţime de iepuri, de toate vârstele, lăsând impresia falsă de revenire la o stare normală în privinţa efectivelor. În realitate, doar în aceste zone iepurele găseşte condiţii normale de hrănire, motiv pentru care se produc aglomerările temporare prezentate. Astfel de aglomerări de iepuri au fost observate şi se produc de exemplu, şi în lucernierele sau fâneţele naturale dintre monoculturi, şi în grădinile dintre sate şi păşuni etc.
În interiorul monoculturilor şi pe suprafeţele de teren intens păşunate există un deficit nebănuit de hrană adecvată puilor de iepure (sorturi diverse de plante din flora spontană), care determină o debilitate exagerată a acestora şi, ulterior, o mortalitate exagerat de mare a puilor 6
şi exemplarelor juvenile. Fiindcă puii şi juvenilii de iepure nu se pot hrăni doar cu grâu, porumb, cereale, rapiţă şi alte plante cultivate în sistem de monocultură curată. Ei au nevoie, pentru hrănire şi supravieţuire, de o mare diversitate de plante din flora spontană, care nu pot fi găsite în monoculturile curate (ierbicizate) şi pe păşunile intens folosite.
În plus, concentrările limitrofe monoculturilor, şi uneori păşunilor care nu asigură nici adăpost adecvat, favorizează prădarea iepurelui, îmbolnăvirea lui şi braconajul.
       La această concluzie, a penuriei de hrană adecvată puilor şi juvenililor de iepure în perioada de vară, au ajuns mulţi cercetători ai fenomenului din Europa, care susţin că înfometarea din timpul verii determină o mortalitate nebănuit de mare în rândul progeniturii de iepure şi ar fi cauza principală a involuţiei efectivelor speciei. Iar noi nu avem nici un motiv să-i contrazicem. Penuria de hrană în timpul verii poate fi într-adevăr o cauză principală, invocată în premieră pentru ţara noastră, dar credibilă ca urmare firească a interesului proprietarilor sau arendaşilor de terenuri agricole pentru o folosire de bază cât mai eficientă a acestora, după exemplul din alte ţări cu agricultură profitabilă din Europa.
În condiţiile arătate, a ne raporta la bonitatea, efectivele optime şi sporurile naturale calculate cu peste 20 de ani în urmă, constituie o greşeală enormă, cu repercusiuni grave, de favoriza indirectă a prăbuşirii efectivelor de iepuri, prin intermediul cotelor de recoltă iraţional stabilite.
        Fragmentarea habitatelor și efectele directe și indirecte ale fragmentării.
       Acest aspect al fragmentării habitatelor, constituie o realitate obiectivă, determinată de evoluția societății umane, care nu poate fi împiedicată și nici nu trebuie gândit în acest sens, dar ale cărei efecte asupra populației de iepuri este strict necesar să fie cunoscute, pentru a putea înțelege cum se poate influența evoluția speciei. Sintetizând, observăm extinderea accelerată a așezărilor omenești, urbane și rurale, fie concentrate ori numai difuze în suprafețele constituente ale habitatului obișnuit al iepurelui. Cel mai evident exemplu, este cel al construcțiilor de diverse utilități, mai ales comerciale, industriale ori de variate folosințe în suprafețe împrejmuite, multe dintre ele dispuse în șiruri continue pe distanțe de mulți kilometri, de o parte și alta a unor drumuri și autostrăzi nou create. Pe lângă scoaterea directă a unor mari suprafețe din habitatul iepurelui, în jurul acestora apare o zonă perturbatoare, datorită zgomotelor inerente activității umane, zonă în care prezența iepurelui este exclusă. Un alt efect al acestei fragmentări a habitatului, este reducerea posibilităților de deplasare a iepurelui și izolarea unor nuclee populaționale, care nu își mai pot desfășura ciclul biologic normal și care prezentând efective prea restrânse, nu se mai pot menține durabil în impactul hazardului demografic. Astfel, aceste nuclee în real pericol de consangvinizare, prin involuția lor, pot fragiliza continuu o populație răspândită pe o zonă mai amplă, până la aducerea în pragul extincției.
            Concluzia este deci, că aceste nuclee populaționale sunt primele și cele mai expuse unor factori de influență negativă (activitate umană, inclusiv în agricultură, pesimus trofic, dăunători, braconaj etc.).
Dar această fragmentare a habitatului mai are un efect indirect cel puțin la fel de dăunător. Dacă nu se are în vedere scăderea din totalul suprafeței unui fond cinegetic,a suprafețelor devenite neproductive din motivele enumerate mai înainte, la raportarea datelor privind evaluarea de primăvară a efectivelor pe suprafața întregului fond, se face un calcul eronat, care include și aceste suprafețele devenite neproductive, obținându-se un efectiv exagerat, cu mult mai mare decât cel real, și în concluzie se obține o cotă de recoltă mai mare, cu afectarea directă și progresivă a acelui “stoc de reproducție” care să asigure efectivul anului viitor. Odată înregistrat incorect un astfel un efectiv nereal, în primăvara următoare administratorul fondului va proceda la fel, chiar dacă efectivul evaluat va fi mai mic decât cel de anul trecut, fiindcă nu va dori să-l facă cunoscut de teama rezilierii fără vină a contractului de gestionare. Din acest motiv îl va potrivi astfel încât să pară în cel mai 7
rău caz staționar și astfel să obțină cel puțin o cotă de recoltă egală cu cea a anului trecut. Perpetuându-se această practică câțiva ani, va avea efectul sigur al scăderilor dramatice a efectivelor de iepuri. Cele prezentate aci, sunt cauze oculte dar sigure, ale unei scăderi accelerate și aparent necunoscute a populației de iepuri de la noi. 


   Chimizarea agriculturii


     Chiar dacă în materie de fertilizare a solului şi de combatere a dăunătorilor culturilor agricole s-au stabilit restricţii clare, privind la folosirea unor substanţe sau combinaţii de substanţe periculoase pentru sănătatea omului şi a animalelor cu sânge cald, toate celelalte substanţe (active) rămase în uz, reprezintă fără excepţie, totuşi un oarecare risc în acest sens. Începând cu banalul azotat, folosit neîngrădit pentru fertilizarea solurilor.
Denumirile comerciale sub care se procură anumite pesticide şi instrucţiunile de folosire condiţionată a celor mai multe dintre ele ne trezesc suspiciunea că totuşi sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare, dăunătoare sănătăţii. Mai ales cele care au înscrise pe ambalaje, atenţionări privind posibile intoxicări, afectarea reproductivităţii etc.
     Mortalităţile frecvente constatate la iepuri primăvara, odată cu consumul ultimilor rezerve de grăsimi din organism, şi rezultatul unor analize toxicologice, făcute pe astfel de cadavre proaspete, reliefează o anumită mortalitate a iepurilor din toate categoriile de vârstă, datorată intoxicărilor. Mortalitatea directă a puilor de iepure, ca urmare a stropirii cu diverse soluţii folosite în combaterea dăunătorilor culturilor agricole sau a ingerării plantelor otrăvite, într-o perioadă în care cadavrele se alterează imediat sub influenţa căldurii, este doar bănuită, fiind mai greu de pus în evidenţă şi demonstrat.
Rămâne însă în discuţie, afectarea capacităţii de reproducţie a iepurilor, ca urmare a instalării sterilităţii la exemplarele reproductive, asupra căreia suntem avertizaţi prin înscrierile de pe ambalajele unor pesticide comercializate.
Pesticidele acţionează deci, asupra supravieţuirii iepurelui, atât direct cât şi indirect, în general insiduu în timp, aspecte îndeobşte cunoscute. Pesticidele mai acţionează însă într-un fel trecut cu vederea, în special erbicidele, prin distrugerea flotei spontane, bază trofică indispensabilă pentru progenitură. În plus, exemplarele afectate direct sau indirect din cauza ingerării substanţelor chimice aflate în discuţie, atrag prădătorii, sporind prădarea şi favorizând, cel puţin pentru moment, înmulţirea prădătorilor.
         Iată aşadar cu, chimizarea poate potenţa, indirect, prădarea.
Mecanizarea agriculturii
Folosirea din ce în ce mai intensă, pe suprafeţe din ce în ce mai extinse, a utilajelor agricole performante, cu lăţime şi viteze de deplasare mari, lasă din ce mai puţine şanse de supravieţuire puilor de iepure, în perioada arăturilor şi discuirilor, în special a celor târzii de primăvară, a însămânţării, prăşitului, cositului şi recoltării altor produse agricole.
      La performanţa utilajelor din zilele noastre trebuie să mai adăugăm, de asemenea în sens distructiv pentru progenitura de iepure, obiceiul de a executa centripet lucrările agricole, începând de la margine spre centru, şi, contrar legii, fără „greble” laterale sau alte instalaţii, inclusiv cu ultrasunete, pentru sperierea şi îndepărtarea faunei cinegetice din zonele următoare de lucru.
Însăşi distrugerea haturilor şi vegetaţiei spontane, de la capetele imenselor tarlale de sute de ha, motivată ca fiind necesară pentru a permite întoarcerea şi manevrarea utilajelor, li se datorează acestei cauze.
     Cauza, care la rândul ei, potenţează efectul lipsei de hrană şi adăpost al iepurelui.
Creşterea prădării
Este reală şi determinată de creşterea de necontestat a numărului de prădători naturali ai speciei, începând cu câinele hoinar sau sălbăticit, care a devenit o prezenţă obişnuită în 8
fondurile cinegetice, continuând cu şacalul, vulpea şi pisica sălbatică, ale căror efective par a fi scăpate de sub control, şi terminând cu dihorul şi jderii, care au părăsit localităţile şi, respectiv, au coborât din zona de munte şi dealuri înalte până în Lunca Dunării şi chiar pe malul mării. Nu trebuie omişi din discuţie nici ulii, care sunt reţinuţi în timpul pasajului de iarnă în România, de multitudinea şoarecilor găsiţi pe unele terenuri agricol și nu numai. Astfel, s-a constatat adesea că acele “contingente” de ulii șorecari (mai ales Buteo lagopus) sosiți la noi către sfârșitul toamnei, își prelungesc șederea care se suprapune cu epoca de apariție a primei generații de iepuri, mai ales în anii cu ierni mai ușoare care determină o devansare a perioadei de reproducere a acestora. Efectul de prădare al acestor șorecari deveniți iepurari, poate fi dezastruos pentru populația de iepuri dintr-un teren oarecare, contribuind efectiv la anularea primei generații și reducând mult sporul natural pe care se contează. Acest efect profund dăunător, se potențează cu cel climatic, atunci când în perioada apariției primei generații de pui se produc fie geruri mari, inundații temporare pe mari suprafețe de câmp în urma topirii bruște a zăpezii, ploi reci și de durată etc.
Nu în ultimul rând se impune a aduce în discuție otrăvirea iepurilor, dar nu numai, a iepurilor cu otrăvuri folosite în terenul liber, fără respectarea instrucțiunilor tehnice, în scopul otrăvirii șoarecilor. Rezultatele unor analize toxicologice efectuate pe cadavre proaspete în județele Covasna, Maramureș, Arad și Timișoara au evidențiat o mortalitate ridicată a iepurilor care au consumat din momelile otrăvite aruncate la întâmplare pe terenurile agricole pentru combaterea șoarecilor.
Nici ciorile grive, acum protejate, şi nici corbii şi păsările prădătoare de noapte, interzise la vânătoare, în efective din ce în ce mai mari de când nu se mai utilizează raticide pe scară largă, nu trebuie desconsiderate integral şi scoase din discuţie.
Prădarea este favorizată categoric de debilitatea puilor şi juvenililor de iepure din cauza penuriei de hrană, de afectarea tuturor categoriilor de iepuri ca urmare a intoxicărilor, de omorârea unor exemplare în timpul lucrărilor agricole, de aglomerările de iepuri din zonele cu hrană din abundenţă, dar şi defavorizată de scăderea densităţii speciei per total suprafaţă ocupată. 


Recrudescenţa braconajului


       Mai ales a celui de noapte, practicat de vânători şi nevânători, cu arme de foc sau cu aer comprimat, cu laţuri şi alte tipuri de capcane, cu ogari şi metişi de ogari şi, mai nou, cu păsări de pradă. Am pune ogarul pe primul loc deoarece, în foarte multe judeţe din vestul, sudul, sud-estul şi nord-vestul ţării, braconajul iepurilor cu astfel de câini, mai ales noaptea la far, a devenit „sport popular”, acceptat tacit, ca să nu exagerăm afirmând că este încurajat, de către unii reprezentanţi ai autorităţilor. Dacă preţul unui astfel de ogar „dresat" a ajuns la peste 1.500 - 2.000 Euro, iar cu un astfel de câine se pot prinde, mai ales la far, tot atâţia iepuri într-o noapte cât vânează o grupă de vânători într-o zi, ne putem da seama de gravitatea şi repercusiunile acestei metode de braconaj.
Laţurile, tot mai frecvente şi în tot mai multe locuri din ţară, armele cu aer comprimat de putere ce depăşeşte limitele legii, astfel de arme transformate în arme de foc de cal. 5.6 (cu percuţie pe ramă), armele artizanale şi alte arme deţinute fără drept, precum şi o parte din armele de colecţie ale colecţionarilor–braconieri şi chiar armele de vânătoare deţinute legal de vânători-braconieri, completează gama de mijloace, dintre care multe noi, folosite pentru braconaj la iepuri.


Bolile 

 


      Deşi densitatea iepurilor a scăzut în majoritatea zonelor ţării, făcând astfel mai puţin probabilă vehicularea bolilor, pe fondul afectării sănătăţii şi dizabilităţii organismului, din cauza deficienţelor de hrănire şi agresiunii unor factori externi precum chimizarea, iepurii, în special cei tineri şi bătrâni, au devenit mai receptivi la diverse contaminări cu agenţi 9
patogeni specifici. La diseminarea acestora contribuie în primul rând, concentrările temporare de iepuri din locurile favorabile de hrănire şi puzderia de prădători scăpaţi de sub control în privinţa efectivelor.
În ultimii ani, urmare a analizelor toxicologice şi epidemiologice efectuate pentru stabilirea cauzelor mortalităţii iepurilor, au fost diagnosticate cazuri de bruceloză în estul ţării şi septicemie hemoragică în sudul ţării, boli care determină o mortalitate ridicată la tineret.
     Din observaţiile mai puţin profesionale ale vânătorilor rezultă, de asemenea în ultima perioadă, un procent mai ridicat de parazitări cu diverşi paraziţi interni, observabili cu ochiul liber – ca de exemplu dicrocelii (gălbeaza), şi cisticerci (tenie în stare larvară), precum şi cu paraziţi externi – căpuşe şi purici.
În concluzie, deşi nu se poate susţine că frecvenţa şi intensitatea îmbolnăvirilor ar fi mai intense decât în trecut, bolile au şi acum, partea lor de contribuţie la diminuarea sporului natural al iepurelui de câmp şi, implicit, la scăderea efectivelor speciei. 


Alte cauze 


Deşi de mai mică importanţă, sunt multe alte cauze care contribuie la afectarea efectivelor de iepure. De exemplu, lipsa de preocupare pentru hrănirea complementară a iepurelui în perioada cu zăpezi mai groase de 20-25 cm, când accesul la hrana verde îi este stânjenit sau împiedicat. Culturile agricole verzi peste iarnă existente pe suprafeţe întinse în prezent, şi iernile relativ blânde, în ultima perioadă, ne face să considerăm aproape inutilă intervenţia omului-vânător în acest sens. Totuşi, când stratul gros de zăpadă depăşeşte 20-30 cm şi iepurele părăseşte câmpul concentrându-se în arborele limitrofe, se impune administrarea de hrană complementară de calitate (lucernă, trifoi, ştiuleţi de porumb etc.), atât în pădure, cât şi pe întinderile din câmpul cultivat agricol. Lipsa de preocupare pentru hrănirea complementară a iepurelui în astfel de perioade şi, mai ales, exercitarea vânătorii în pădure, apreciată ca lipsită de orice urmă de etică când zăpada depăşeşte 20 cm grosime, reprezintă alte cauze concrete ale afectării efectivelor. La fel ca şi supraevaluarea efectivelor de primăvară, de teama rezilierii contractelor de gestionare, şi cotele de recoltă exagerat de mari, aprobate de administrator, cu efecte catastrofale atunci când se realizează integral sau se revine, pentru realizarea acestora, cu vânătoarea de iepuri pe aceiaşi porţiune de teren, în acelaşi an.
      Autostrăzile, circulaţia auto mai intensă pe celelalte drumuri publice, ierbicizarea canalelor de desecare/irigaţie, extinderea culturii plantelor tehnice în detrimentul cerealelor, sunt şi ele cauze concrete, dar de mai mică importanţă, ale afectării efectivelor de iepuri.


Încălzirea climei 


     Din ansamblul cauzelor responsabile de scăderea efectivelor de iepuri nu putem omite nici o posibilă influenţă nefavorabilă a încălzirii globale, cu ploi torenţiale şi inundaţii pe suprafeţe întinse primăvara şi la începutul verii, tot mai frecvente în ultimii ani, prin declanşarea prea timpurie a împerecherii şi mortalitate extrem de ridicată determinată direct sau indirect, a progeniturii născute prea devreme, încă din lunile februarie-martie. Indirect, așa după cum menționam mai înainte, prin favorizarea prădării distructive produsă de răpitoarele cu pene și păr.
Fără pretenţia de a fi enumerat toate posibilele cauze ale prăbuşirii efectivelor de iepure în România, considerate verosimile pentru explicare reducerii drastice a sporului natural al speciei (care a condus la această situaţie), trebuie să recunoaştem acum, că se impun neîntârziat măsuri concrete, raţionale şi urgente în scopul stopării involuţiei în discuţie.
     Dar nici măsurile, asemenea cauzelor, nu sunt deloc simplu de stabilit pentru gestionari şi administratori, motiv pentru care ne propunem să le sistematizăm şi să le prezentăm cât mai concis şi inteligibil, pentru a fi înţelese şi aplicate. Fiindcă a sosit momentul să ne asumăm responsabilitatea şi să trecem, cu toţii, de la vorbe la fapte. 


Măsuri necesare stopării declinului şi redresării efectivelor 


Măsurile la care ne referim sunt cunoscute sau nu şi ţin, aşa după cum anticipam, (fie) de posibilităţile gestionarilor fondurilor cinegetice şi ale vânătorilor,(fie) dar și de posibilităţile autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în calitate de administrator legal şi responsabil al faunei cinegetice din partea statului.
Ce pot face prin urmare gestionarii faunei cinegetice, cu sprijinul nemijlocit al vânătorilor, şi ce poate face administratorul fondului cinegetic naţional?
Gestionarii fondurilor cinegetice şi vânătorii pot lua o serie de măsuri concrete de ocrotire şi îngrijire a populaţiilor locale de iepuri, precum şi de ameliorare locală a condiţiilor acestora de habitat.
     Administratorul statului însă, prin intervenţii la nivelul Guvernului României şi/sau înţelegeri interministeriale, poate stimula interesul proprietarilor de terenuri agricole pentru protecţia iepurelui sau îi poate forţa în acest sens, prin folosirea subvenţiilor ca mijloc de acţiune, după experienţa şi exemplul reprezentanţilor în domeniu din alte state europene.
Gestionarii fondurilor cinegetice şi vânătorii pot lua, cu efect benefic pentru iepure, următoarele categorii de măsuri:
1. Măsuri concrete şi eficiente de combatere a braconajului, practicat cu arme de foc şi alte tipuri de arme, cu laţuri şi alte tipuri de capcane, cu ogari şi metişi de ogari, cu păsări de pradă etc. O atenţie aparte se impune a acorda colaboratorii, cu organismele statului, pentru combaterea braconajului de noapte la far, cu arme sau cu ogari ori metişi ai acestora; Iar aplicarea unor prevederi legale, ar trebui să descurajeze orice tentație în acest sens.
2. Măsuri eficiente de combatere a câinilor hoinari şi de diminuare a efectivelor
3. de şacali, vulpi jderi și dihori din fondurile cinegetice, au arma şi, mai ales, cu capcane autorizate;
4. Măsuri consecvente de impunere a reducerii numărului de câini însoţitori la turmele de animale domestice, până la numărul statuat prin lege în acest sens, precum şi de dehelmitizare şi vaccinare periodică a acestora;
5. Măsuri de evaluarea corectă, în pieţe de probă echitabil alese, a efectivelor de iepure, pentru o dimensionare corectă a cotelor de recoltă, fără afectarea stocului minim de reproducţie;
6. Impunerea respectării întocmai a cutumei de a nu reveni cu vânătoare de iepuri pe aceiaşi suprafaţă de teren, în cursul aceluiaşi sezon de vânătoare;
7. Interzicerea vânării iepurilor în păduri când stratul de zăpadă depăşeşte 20 cm şi pe viscol puternic, când iepurii se concentrează la adăpostul acestora;
8. Intervenţia cu hrană complementară de bună calitate, în perioadele în care stratul de zăpadă de peste 20 cm stânjeneşte sau împiedică accesul iepurilor la culturile verzi;
9. Impunerea interdicţiei legale de ardere a miriştilor, descoperirea operativă şi sancţionarea făptaşilor;
10. Impunerea interdicţiei legale de recoltare a produselor agricole fără echiparea utilajelor cu instalaţii de speriat vânatul în fâşiile de teren ce urmează a fi parcurse şi sancţionarea consecventă a contravenienţilor;
11. Îmbunătăţirea condiţiilor de habitat din câmpul cultivat agricol, prin instalarea unor buchete de tufe pentru ros şi adăpost – compuse din sparţium, salbă moale, orice alt tip de arbust ros de iepure, măceş, păducel etc. – oriunde proprietarii terenurilor nefolosite
11 permit acest lucru (sub şi lângă stâlpii de curent, lângă gurile ţevilor de irigaţie, în ravene etc.;
12. Achiziţionarea de terenuri slab productive şi înfiinţarea pe acestea a unor remize speciale pentru fauna cinegetică prin culturi cu plante perene şi arbuşti de ros, care se pot recepa periodic, şi cu arbuşti producători de fructe şi seminţe ce cad iarna;
13. Administrarea de medicamente în hrană, în scopul dehelmintizării iepurilor de câmp şi al combaterii unor boli parazitare, în situaţia confirmării acestora prin analize de specialitate. 14. Impunerea obligativității unui control suplimentar al sporului anual net, prin
desfășurarea unei acțiuni de evaluare a efectivelor de iepuri înainte des- chiderii sezonului de vânătoare. Astfel, planul de recoltă stabilit pentru anul în curs, va putea fi corelat cu efectivul real din teren. Măsura este cu atât mai necesară, cu cât există supoziții că în anul respectiv au fost înregistrate pierderi mai ales în efectivele primei generații, care pot afecta serios sporul net al anului respectiv. Dealtfel, cercetările din străinătate și susținere, demne de încredere ale cercetătorilor, au demonstrat că, în medie europeană, doar unul din zece pui de iepuri ating vârsta de un an.
15. Impunerea obligativității prelevări procentuale de probe biologice și instituirea unei evidențe stricte a prelevărilor efectua-te în fiecare zi de vânătoare și pentru fiecare fond cinegetic, în scopul urmăriri raportului între exemplarele juvenile și adulte extrase, precum și strângeri materialului biologic necesar, efectuarea unor analize toxicologice și sanitar veterinare de bază, necesare stabilirii impactului intoxicărilor și parazitării asupra dinamici efectivelor în raport cu planul de recoltă stabilit pentru anul în curs. Pe termen mediu și lung, aceste evidențe, corelate și interpretate pentru fiecare fond cinegetic, pot constitui un mijloc sigur al evoluției efectivului de iepuri din terenul respectiv, iar în ansamblu, al evoluției întregii populații de iepuri din țară.
Fără a avea pretenţia epuizării măsurilor ce pot fi luate de gestionari şi vânători pentru îmbunătăţirea condiţiilor de vieţuire a iepurilor, în sarcina acestora rămâne şi obligaţia comună cu a administratorului, menționată mai sus de descoperire a cauzelor concrete ale mortalităţii, prin examene toxicologice şi epidemiologice efectuate pe cadavre şi periodic pe viscerele iepurilor vânaţi. Foarte importantă atât pentru gestionari cât şi administratori, rămâne de asemenea, urmărirea raportului între categoriile de vârstă tineret (sub un an) şi exemplare adulte (peste un an) în tablourilor de vânătoare, ca barometru al evoluţiei sau involuţiei efectivelor de iepuri.
Administratorul fondului cinegetic naţional mai are însă o obligaţie legală căreia nu i-a acordat până acum nici o atenţie, anume: combaterea braconajului şi coordonarea luptei antibraconaj. Având în vedere că în România braconajul constituie o cauză importantă a involuţiei efectivelor de iepure, trebuie impusă ieşirea reprezentanţilor administratorului statului în domeniul cinegetic din starea trecută şi actuală de expectativă şi, împreună cu gestionarii fondurilor cinegetice şi cu alte organisme ale statului îndrituite legal să constate şi să sancţioneze braconajul, să treacă la conceperea unui program comun și coerent de luptă antibraconaj şi la aplicarea consecventă a acestuia. Prevederile Legii 407/2006 actualizată, și ale Legii 333/2003 actualizată, îi obligă în mod imperativ în acest sens și al constituirii unui corp specializat de pază a faunei cinegetice la nivel național.
Deşi se susţine, în mod fatalist uneori, că prin astfel de măsuri, precum cele enumerate, nu se poate stopa declinul populaţional înregistrat în prezent la iepurele de câmp, suntem convinși că eficienţa acestor măsuri, luate în mod consecvent, nu vor întârzia să se vadă. 12
      Având însă în vedere cauza considerată principală a prăbuşirii efectivelor de iepure în Europa, anume extinderea fără precedent a monoculturilor pe suprafeţe întinse uneori pe sute de ha, care determină rate extrem de reduse de supravieţuire a progeniturii de iepure, precum şi extinsele păşuni suprapopulate şi prea intens exploatate, cu animale domestice, care sunt retrase din stabulație liberă doar în perioadele cu zăpadă groasă, obligaţia soluţionării acestei probleme, apreciată ca cea mai importantă, revine exclusiv administratorului fondului cinegetic naţional. Aceasta, prin iniţierea unor reglementări necesare la nivelul Guvernului şi/sau al      

      Parlamentului României, poate stabili, eventual printr-un „Cod de bune practici agricole” existent în toate țările europene, obligaţii concrete pentru proprietarii de terenuri agricole, în care să se prevadă măsuri stimulative, pe bază de subvenţii pentru cei ce iau măsuri de îmbunătăţire a habitatelor faunei sălbatice, inclusiv iepurelui prin agricultura practicată şi măsuri coercitive, prin tăierea subvenţiilor proprietarilor care nu respectă exigenţele Codului de bune practici agricole, afectând astfel, prin agricultura practicată, efectivele faunei sălbatice, inclusiv a iepurelui şi altor specii cinegetice.
Prin ambele categorii de măsuri stimulative sau coercitive, se poate realiza şi dezideratul lăsării unor suprafeţe cu floră spontană la capătul tarlalelor, al amenajării de perdele forestiere multifuncţionale pe direcţia vântului dominant, al rămânerii unor culturi nerecoltate peste iarnă al constituirii unor culturi speciale de compensare ecologică, al desemnării unor zone speciale de conservare a iepurelui, etc.
    Tot de la acest nivel, al administratorului fondului cinegetic naţional, se poate impune, prin reglementări clare, obligaţia concretă de echipare a tuturor utilajelor agricole cu dispozitive moderne de speriat fauna sălbatică din suprafaţa ce urmează a fi pusă în lucru, de a acţiona doar centrifug cu astfel de utilaje agricole, de a utiliza în agricultură doar pesticidele puţin riscante pentru animalele cu sânge cald, de a limita suprafaţa monoculturilor etc.
Şi tot de la nivelul administratorului s-ar putea verifica periodic respectarea legii şi noilor reglementări sugerate, după eventuala lor promovare, precum şi aplicarea de sancţiuni aspre pentru încălcarea acestora.
Nu în ultimul rând, acordarea subvenţiilor agricole ar trebui condiţionată, până la eventuala adoptare a unui Cod de bune practici agricole, de avizarea cererilor de subvenţii, de către reprezentanţii administratorului fondului cinegetic naţional, în funcţie de tipul de agricultură practicată, cu sau fără luarea măsurilor elementare, impuse de lege, pentru protejarea faunei cinegetice (referitoare la arderea miriştilor, folosirea unor pesticide riscante, utilizarea utilajelor fără instalaţii de speriere, depăşirea numărului de câini etc.).
În concluzie, stoparea declinului efectivelor de iepuri, dar nu numai de iepuri, şi ieşirea din starea de specie ameninţată pe viitor, este posibilă, dar numai prin măsuri concrete de îmbunătăţire a condiţiilor de habitat, ca rezultat al unei conlucrări efective şi eficiente în acest scop, între gestionarii faunei cinegetice şi administratorul fondului cinegetic naţional.

 

 

sursa : www.agvps.ro

Ultima actualizare în Luni, 17 Martie 2014 07:17