Anuntul Vanatorului
Vanarea rapitoarelor cu par folosind chematorile Imprimare Email
Sâmbătă, 09 Mai 2009 16:55
La nivelul tării noastre, folosirea chemătorilor la vanatoarea rapitoarelor cu par, nu se bucura de un numar prea mare de adepti, fapt care m-a facut să scriu acest articol, încercând sa aduc în prim plan câteva aspecte esențiale de care trebuie să tinem cont atunci cand mergem la vanatoare de rapitoare cu chematorile, în speranta că poate pe viitor datorita frumuseții și sportivitătii, această latura a vanatorii se va extinde și la noi.

               

        Aspecte ca alegerea terenului în care vânăm, condițiile atmosferice în care practicăm vânătoarea, alegerea și amenajarea ștandului de unde o să vânăm, relația pradă-prădător precum și competiția între prădători o să le schițez în continuare, din propriile încercări și din învățămintele pe care mi le-a trasmis un vânător cu experiență,  de pe continentul American.

        Fiind un sport în continuă dezvoltare atât din punct de vedere tehnic (perfecționarea armamentului, a muniției, și a aparatelor optice) cât și acțional (îmbunătățirea tehnicilor de vânătoare și adaptarea acestora la noile condiții create de vânat în teren), vânătoarea este unul  dintre cele mai plăcute și frumoase mijloace de relaxare, combinând odihna activă cu satisfacțiile personale în urma reușitelor.

       Pentru  a obține rezultatele dorite la orice fel de vânătoare, știm foarte bine că,  cu cât cunoaștem mai multe despre animalul pe care îl vânăm  cu atât vom avea șanse de reușită mai mari. Vânatul își schimbă în permanență locurile de hrană și de odihnă, sub presiunea vânătorii excesive sau a modificărilor survenite în mediul lor de trai. Vânătorul nu are altceva de făcut decât să citească aceste schimbări în teren și să-și modifice sau să-și adapteze tehnicile de vânătoare.

        Studierea și selectarea celor mai bune terenuri pentru vânătoarea răpitoarelor cu păr, ne vor asigura rezultatele dorite în perioada de timp optimă. Dar  pentru a ne asigura succesul, trebuie să urmărim în permanență modul de viață al animalelor care asigură hrana răpitoarelor și modul  în care acestea își folosesc  habitatul:  sursele de hrană, apă și adăpost. Aceasta presupune ca pe întreaga perioadă a anului  să ieșim în  fondul de vânătoare, să-l studiem  și să ne axăm pe schimbările și modificările care survin.

      Mâncarea și sursele de apă precum și posibilele adăposturi se pot schimba odată cu anotimpurile, iar urmele răpitoarelor vor reflecta acest lucru. Pâlcurile de copaci sau arbuști, smocurile de iarbă deasă sau diferitele culturi, combinate cu dealuri,  văi, viroage, bălți, pâraie asigură zone de tranzit dintr-un teren în altul pentru vânatul – hrană. Aici în astfel de zone  vom găsi și răpitoarele deoarece aceste zone sunt productive.

Pentru a ne bucura de vânători reușite  avem nevoie de eficiență care rezultă dintr-o planificare și o cercetare intensă a terenului. Schimbările care afectează  vânătoarea din ziua de azi își pun amprenta și pe latura de planificare a viitoarelor ieșiri în teren, activitate similară cu planificarea unei aventuri, a unei excursii sau a unei simple ieșiri în natură.

Când ne planificăm o vânătoare, cunoaștem cu siguranță ziua și momentul din zi în care ieșim în teren, dar nu putem fi siguri 100% de vremea din acea zi. Apropierea sau îndepărtarea diferitelor fronturi atmosferice, vântul puternic, ploaia, vremea rece sau caldă, ne pot afecta reușitele unei vânători în orice zi. Trei elemente devin însă  foarte importante pentru toate animalele atunci când vremea se schimbă: hrana, apa și adăpostul. Pentru  că aceste trei elemente sunt primordiale pentru orice animal, răpitoarele trebuie căutate în apropierea locurilor de trai ale animalelor care constituie hrana acestora – am repetat acest lucru pentru că este esențial în înțelegerea acestui tip de vânătoare.

 

Condițiile atmosferice pot fi prieteni sau dușmani pentru cel care nu știe să le interpreteze în favoarea sa.

În condiții de vânt mamiferele răpitoare sunt de  obicei ezitante în acțiuni datorită faptului  că eficiența simțurilor le este oarecum diminuată. Nu numai că le este greu să audă și să reacționeze la pericole, dar și simțul mirosului le este afectat de viteza vântului. Animalelor le este mult mai ușor să se deplaseze sau să ajungă cu vântul în față și de aceea vânătorul trebuie să-și aleagă foarte bine locul, de unde „cheamă” și face pânda, astfel încât animalul pe care îl urmărește să-i  ajungă într-o poziție  favorabilă de tras sau de observare. În același timp vântul afectează distanțele de la care răpitoarele pot auzi sunetul scos de chemătoarea noastră.

Când folosim chemătorile în zilele cu vânt, trebuie să ne alegem pozițiile în apropierea oricăror adăpostiri sau acoperiri din teren pentru că la auzul chematorii se întâmplă uneori ca vreo vulpe, câine sau pisică hoinară, etc. să iasă de după vreo acoperire a terenului din apropierea noastră, din curiozitate,  nu neapărat să se apropie de noi, și ne poate surprinde. Dacă suntem adăpostiți, prin mișcare, animalul se demască și îl putem noi surprinde cu un foc  ochit și bine plasat.

Vânătoarea pe timp de  furtună ( vânt puternic, ploaie torențială sau viscol) nu este recomandată, în schimb perioadele de timp de dinainte și de după furtună pot fi surprinzător de bune pentru vânătoare.

Doar ieșind în teren pe toate tipurile de vreme, vom ajunge să înțelegem  mai bine cum reacționează în diferite condiții atmosferice și înarmați cu  aceste cunoștințe vom putea să alegem cele mai bune perioade de timp pentru a  ieși la vânătoare.

Ca la orice pândă, și la vânătoarea cu chemători cel mai bine ar fi să ne așezăm cu vântul în față și să avem o perspectivă cât mai amplă asupra zonei în care vânăm, dar  nu întotdeauna acest lucru se poate întâmpla. Dacă ne gândim  că răpitoarele urmărite de noi se pot afla în spatele sau în lateralul nostru și încearcă să se apropie de noi sub vânt, ar trebui să ne folosim  de anumite bariere naturale cum ar fi: un râu, pârâu, un mal abrupt, o baltă, un lac, o zonă deschisă sau altele, în alegerea ștandului. (Ex: dacă vântul bate din dreapta spre stânga nostră față de cum suntem dispuși în stand,  este recomandat să avem în  partea noastră stângă o zonă mai deschisă, unde să putem  observa ușor încercarea de apropiere a oricărui animal care vrea să  simtă un  pericol).

        La alegerea ștandurile din care vom vâna trebuie să luăm în calcul mai mulți factori, fără de care nu vom avea  poziții bune în teren și nu ne vom putea  bucura de reușitele mult dorite.

Vizibilitatea. Când ne alegem un ștand, trebuie să ne orientăm spre acel punct din teren care ne oferă cel mai mare avantaj vizual- vizibilitate maximă. Acest lucru presupune o poziție dominantă pe cât posibil acoperită (sau care ne oferă mascare) și avantajoasă din punt de vedere al vântului și al soarelui. Prădătorul pe care îl căutăm, va face la fel și va încerca să descopere eventualul dușman dintr-o astfel de poziție

          Distanța dintre ștanduri (locurile  în care folosim chemătoarea). Distanța pe care o parcurgem între ștanduri  este determinată de specia  de animale pe care vrem să o vânăm, de vreme, de teren, și de mulți alți factori pe care îi putem stabili chiar noi, în funcţie de ieşirile anterioare.

-în teren deschis, unde sunetul ajunge la distanțe mai mari, putem  avea și 1 km  sau mai mult între locurile stabilite pentru a folosi chemătoarea, și asta pentru a avea certitudinea că emitem sunetul pentru o nouă pereche de urechi - un alt animal;

    -în teren deluros sau acoperit cu vegetație, unde aceasta sau configurația terenului reduc distanțele de propagare a sunetului, este indicat  să ne mutăm într-un nou ștand după 300-400 m ;

-vântul va reduce de asemenea intensitatea  sunetului pe care îl imităm, acesta neajungând prea departe, lucru care ne va face să stabilim distanțe scurte între ștanduri chiar și în teren deschis.

Vântul și soarele. Ideal ar fi ca în ștandul pe care îl ocupăm  să avem vântul în față și soarele în spate, dar acest lucru nu este posibil întotdeauna. Atunci când nu se întâmplă aşa cum ne dorim, vom face compromisuri şi vom vom sacrifica poziția față de soare  pentru a avea  o bună direcție a vântului în favoarea noastră.

        Asigurarea confortului minim. Cunoscându-se faptul că într-un ștand ar trebui să stăm complet nemișcați de obicei minim 15 minute ne vom strădui să alegem acele poziții care oferă cât mai mult confort posibil: posibilitatea de a ne așeza, de a ne întinde picioarele, de a ne sprijini cu spatele de ceva; un loc confortabil ar trebui să fie acela în care picioarele stau într-o poziție firească, astfel încât sângele să circule liber, impiedicând amorțirea acestora.

        Odată ce ne-am ocupat ștandul, suntem la jumătatea reușitei noastre,  aşa că şi următorii pași sunt foarte importanți pentru că  principalul obiectiv al vânătorii cu chemătoarea este să facem animalul să se apropie îndeajuns de aproape de noi încât să putem executa un foc precis și letal.

Sunt fonduri de vânătoare la noi în țară cât și în afară, unde două sau mai multe animale răpitoare trăiesc în  același habitat, concurând pentru același tip de hrană și de aceea folosind un anumit tip de sunet din chemătoare ( Ex: țipătul iepurelui) putem avea surpriza  apropierii  unui alt animal decât cel pe care îl așteptăm.

         Un alt aspect ce ține de vânarea răpitoarelor este acela în care competiția interspecifică duce la dispersarea, la împrăștierea și ocuparea altor nișe în  habitat de către prădătorii tineri. Decât să se lupte cu stresul lipsei  surselor de hrană și cu atacurile frecvente din partea membrilor adulți sau dominanți, prădătorii tineri se aventurează pe cont propriu în căutarea unor nișe libere, aşa că aceştia sunt predispuşi de a apărea la chemătoare primii. Ținând cont de acest lucru  trebuie să cunoaștem  și diferențele dintre modurile în care vânează acestea, pentru a știi cu ce specii o să ne întâlnim, și să putem  exploata aceste cunoștințe în folosul nostru, menținând echilibrul multispeciilor în teren.

Felinele pot răspunde la chemătoare (un stimul), apropiindu-se de noi și într-o jumătate de ora sau mai mult, în timp ce  o vulpe se poate arăta și în primele minute după emiterea stimulului. Felinele se folosesc foarte mult de simțul  văzului pentru a-și detecta prada în timp ce canidele folosesc indeosebi simțul olfactiv.

În mod normal canidele vin mai repede la chemătoare decât felinele, dar sunt și excepții  iar pentru asta trebuie ținut cont de anumiți factori  atunci când stabilim cât stăm într-un loc și chemăm: viteza vântului, direcția acestuia, acoperirile din zonă, animalul pe care  urmărim să-l vânăm.

 

Răpitoarele răspund la țipătul de durere al prăzii lor pentru că așa este normal și firesc, lucru cerut de însăși competiția pentru hrană.

Hrana pe care răpitoarele și-o asigură prin abilitățile lor, reprezintă linia subțire dintre prosperitate- viață și deficiență- moarte. Răpitoarele care nu reușesc să-și asigure hrana vor muri și vor deveni la rândul lor hrană pentru  ceilalți prădători. Acest lucru  se poate traduce foarte simplu în relația pradă – prădător, o relație de interacțiune între doua sau mai multe specii,  o interacțiune între vânat și vânător.

Prosperitatea și  rata natalității la răpitoare depind foarte mult de abundența hranei, iar populația hranei pradătorilor este controlată de aceștia. În această ecuație pradă- prădător unde rezultatul ar trebui să fie echilibrul trebuie introdus și omul- vânător pentru că acesta poate schimba radical rezultatul ecuației.

La modul general vorbind, noi nu vânăm acum răpitoarele pentru hrană sau pentru a ne susține din punct de vedere finaciar ( probabil că mai sunt și excepții). Ca o concluzie la ideea mai sus menționată, putem spune că dorința de a proteja vânatul uti, adăugată la  valoarea unor blănuri de  răpitoare şi împreună cu pasiunea pentru vânătoare, determină agresivitatea cu care vânăm aceste prădătoare și astfel cum afectăm populația lor.

Dacă numărul răpitoarelor cu blană ar crește, acestea ar afecta negativ speciile de animale- hrană. Prezența unor anumite boli va fi mult mai evidentă în acele fonduri, unde numărul răpitoarelor este foarte ridicat, moartea prin îmbolnăvire fiind deseori răspunsul suprapopulației.

          Noi, vânătorii,  putem interveni în menținerea echilibrului în relația pradă- prădător, prin a ne mobiliza în combaterea mai intensă decât am facut-o pînă acum a răpitoarelor,  prin aceasta reuşind să iniţiem și un nou efect de domino: reducând numărul răpitoarelor vom ajuta vânatul util să se refacă ca și efective și vom prelungi timpul nostru de stat în fondul de vânătoare pe timpul sezonului rece, atunci când credeam că sezonul de vânătoare s-a  incheiat de mult  și am rămas în așteptarea următorului.

Explicarea succintă a relaționării dintre țipătul de moarte al animalelor și ce reprezintă acesta pentru răpitoare, se găsește în strânsă legătură cu relația pradă- prădător și cu tema articolului .

              Cu siguranță fiecare tânăr răpitor care își capturează prima  victimă cu sânge cald și aude țipătul de moarte al acesteia, pe viitor va face asocierea între țipătul pe care  îl aude și hrana caldă  din trecut.

Referindu-ne la țipătul animalelor cînd sunt prinse, putem încerca să explicăm comportamentul pradei asociat cu iminența de a fi mâncată de prădător. Pe lângă teroarea și durerea produse victimei de răpitor, transmise prin ţipătul de moarte, există posibilitatea interpretării din alte puncte de vedere  a acestuia.

          În subsidiar este posibil să existe motive altruiste sau teritoriale potrivit cărora prada țipă de moarte, sau manifestarea poate fi interpretată ca o ultimă strategie de surprindere a răpitorului- pentru autoapărare și salvare. Motive altruiste și teritoriale ar putea fi şi următoarele: anunţarea celorlaltor membrii ai speciei de existența unui prădător în zonă; avertizarea celorlaltor animale cu care coabitează de existența unui pericol; pentru a atrage alți prădători în zonă (astfel încât să creeze concurență la hrană) -  existând posibilitatea de a scăpa;

             Prada în momentul în care este capturată de un prădător articulează prin țipătul emis teroarea- ca răspuns la inevitabilul fapt că este pe cale de a fi omorâtă și mâncată.

În cazul răpitoarelor cu pene, prada este localizată din aer. Victima prinsă de astfel de răpitoare moare de cele mai multe ori prin sufocare, fiind prinsă  cu ghiarele și strânsă până când acestea îi străpung  corpul, îi perforează cavitatea toracică și oprește respirația, sau îi produce o hemoragie puternică. Toate aceste lucruri necesită timp și durează cel puțin 1 minut. În tot acest timp victima, atât cât îi mai permite aerul din  plămâni, țipă jalnic. Alți răpitori care aud țipătul de moarte, nu rezistă tentației ( țipătul este sinonim cu o invitație la masă) de a vedea ce se întâmplă, în speranța unei mese. O vulpe înfometată, o pisică sălbatică, un râs, nu vor sta prea mult pe ganduri și nu vor ezita să atace un uliu care a prins un iepure, iar dacă uliul obiectează prea mult poate să ajungă și el victimă precum iepurele.

             Dacă răpitorul este înfometat  poate răspunde imediat  și chiar agresiv la  auzul unui țipăt de moarte, dar neștiind ce se află de parte cealaltă a țipătului, și cu frica existenței unui prădător mai mare, acești răpitori acționeză de cele mai multe ori cu prudență. Neatenția și lipsa prudenței pot costa pe o vulpe, un jder, o pisică, etc. viața în relația cu un prădător mai mare.

Pentru orice motiv din cele enumerate mai sus, prada țipă atunci când este prinsă de prădător și rezultatul este binecunoscut- alți răpitori răspund; în acest sens biologia acestor raspunsuri condiționate este foarte importantă pentru noi vânătorii. Ex: iepurele când este prins de un răpitor țipă, moment în care un alt răpitor reacționează la auzul țipătului în speranța dobândirii unei mese, iar noi- vânătorii suntem condiționați să ne folosim  și să trasformăm într-un  avantaj această relație. Cum? Ne ascundem intr-un tufiș și pretindem că suntem o pradă în speranța că, chemătoarea si măiestria noastră vor atrage un prădător (sau un anume prădător) într-o poziție bună pentru a-l putea împușca.

 

      Pe final voi prezenta câteva „reguli” care mi-au fost sugerate de vânătorul american, şi pe care  le-am putea folosi pentru asigurarea succesului în  vânătoarea cu chemători:

-probabil tinerii prădători obișnuiesc să urle/latre/miaune  mai mult din motive sociale, în timp ce adulții  se manifestă astfel din motive teritoriale;

-s-ar putea ca la chemătoare să nu vină nici un animal pentru simplul motiv că este sătul și nu îl interesează o nouă pradă; sau poate că a dat de urma unei prade pe o anumită direcție și noi prin chemătoarea noastră încercăm să-l aducem în direcția opusă;

-încercând să atragem animalul spre o zonă cu potențial pericol pentru el nu ne va ajuta să obținem rezultate pozitive: o șosea, o stână, o zonă locuită, etc. pot reprezenta pericole pentru animal; în schimb atrăgând animalul în zona opusă unui posibil pericol poate reprezenta cheia succesului;

-nu trebuie să dezarmăm dacă într-un teren în urma chemărilor repetate din locuri diferite nu apare nici un răpitor; nu vorbim de tehnica de suflat ( de chemat) –dacă e bună sau mai puțin bună,  ci de faptul că dacă un teren arată bine din punct de vedere al acoperirilor și mascărilor, asta nu înseamnă că neapărat răpitorul căutat trebuie să fie  acolo; opusul acestei afirmații este acela că dacă răpitorul ( vulpea, șacalul, râsul, etc.) nu răspunde la chemătoare nu însemnă că nu se află în teren;

-răpitoarele trebuie vânate acolo unde se află ele, iar abilitatea noastră de a alege acele ștanduri  „productive” reprezintă calea crucială spre succes și asta  separă pe vânătorii cu chemători buni,  de cei fără rezultate;

-unele animale sunt mai timide decât altele și cunoscându-se acest lucru  este indicat să începem „chemarea” cu o intensitate scăzută urmând să o creștem treptat;

-dacă desfășurăm vânătoarea  în zone dese, trebuie să acordăm mai mult timp prădătorului să ajungă la noi, și fără îndoială acesta se va folosi de zonele acoperite ca să se apropie;

-pe vânt puternic putem scurta timpul de ședere în ștand, precum și distanța dintre ele; în astfel de condiții trebuie mărită intensitatea „chemării”;

-este indicat ca din poziția în care ne-am așezat să  avem o bună vizibilitate pe o rază de 50-100 m în jurul nostru;

-unii vânători  așteaptă într-un loc 15-20 minute după ce au făcut „chemarea”,  atunci când vânează vulpi, câini hoinari, șacali, și rareori 30-40 minute atunci când vînează râși; dacă sunt semne că în zonă  se află un râs și ar putea să apară la chemătoare ar fi bine să prelungim șederea; nu stăm mai puțin de 30 minute dar dacă avem și urma clară a prezenței felinei vizate, atunci putem prelungi șederea în ștand până la 1 oră;

-dacă animalul răspunde la chemătoare ( Ex: un urlet) dar nu vine spre noi, s-ar putea să fie prea departe; când se întâmplă asta trebuie ca noi să ne punem în mișcare și să ne apropiem de el, folosind acoperirile din teren; după ce ne-am mai apropiat, găsim o adăpostire în teren, ne ascundem și mai „chemăm” odată; poate că animalul se va apropia în ascuns și în liniște așa că trebuie să fim pregătiți;

Un ultim sfat primit de la vânătorul american a fost acela de a nu ne limita la folosirea unui singur sunet făcut din chemătoare ( Ex: care să imite iepurele rănit) și să încercăm să folosim  și alte sunete, inclusiv pe cele ale animalului  pe care urmărim sa-l vânăm ( în timpul împerecherii, în timpul perioadei de creștere a puilor, sunete de socializare, de luptă, de ameninţare, etc.), pentru că în felul acesta noi vom folosi toate aspectele tendinței prădătorilor de a răspunde la chemătoare.

 

Dumitru TODOSIUC

 

Ultima actualizare în Luni, 11 Mai 2009 18:20
 
 
Avize psihologice | Permise arma | www.eusuntoktuestiok.ro